Asociația Studenților Francofoni Iași

Teatru pe butoaiele unei societăți a poeților dispăruți

Se iau două fețe albicioase și se așază pe laterale: una la stînga, una la dreapta. Între ele, se află  scena pe care mai mulți tinerei trecuți printr-o cămașă roșie și pantaloni negri o iau la pas, luînd din mers cîte-un pachet consistent de cărți ce așteaptă cuminți, în fața scenei. Uite-așa se-ncheagă trei grupuri de elevi în –îți imaginezi tu- o sală de clasă. Îți amintești într-o doară că, în descrierea evenimentului, ar fi scris ăia de se ocupă cu ZSF-ul, că piesa care se joacă este o dramatizare a scenariului ce stă la baza unui film, ceva cu o societate și niște poeți dispăruți; o să verifici tu mai încolo. Pe moment îți propui să fii atent, să înțelegi măcar din gesturi ce se întîmplă, franceza pe care o știai diluîndu-se parcă.

*scîrțîit sonor, de scaun răsuflînd de ușurare pen’ că este eliberat de povara fundului care-l ocupase pînă nu de mult*

În fața ochilor, silueta unui personaj în negru capătă contur, în timp ce face traseul de la scaun spre scenă (pesemne c-ar fi tatăl unuia dintre elevi, cam autoritar însă pentru gusturile mele în materie de tați). Se-aude-o muzică de clopoței și, cîțiva omuleți se plimbă-n cerc ca, mai apoi, un tînăr blond cu plete pîn’ pe umeri să declame celebra „Oh, capitaine! Mon capitaine!”, amintind de Robin Williams. De aici, scenele se derulează cu o rapiditate de neînchipuit, de parcă cineva ar fi pus totul pe repede-înainte.

Carpe diem! Carpe diem! se răspîndește șușotit printre elevi. Te rupi de firul acțiunii preț de o secundă cît să studiezi chipurile alea două, spoite în alb, care delimitează scena. Observi cu nițică groază că ochii ‘cei din dreapta sunt pironiți de mult asupră-ți. Te muți cu privirea spre ăilalți, doar-doar s-or plimba de-aiurea prin aer: bingooo! Cumințel, revii asupra scenei. Acolo, ce să vezi?! Se rup pagini. Se scot cravate. Se depun jurăminte. Se vorbește de-un Cerc al poeților dispăruți, frecventat în adolescență de însuși profesorul de literatură (tînărul nostru cu plete aurii), pe vremea respectivă avînd rolul unui cenaclu misterios format din elevi îndrăzneți, care se reuneau într-un fel de grotă din apropierea școlii și citeau versuri.

Cînd unul dintre elevi își ia viața, profesorul e considerat vinovat și dat afară. Însă, înainte ca vechea ordine să se aștearnă printre orele de literatură, tinerii te iau prin suprindere, urcînd și coborînd scaune, escaladînd maldăre de cărți, și reunind bucăți dintr-un CARPE DIEM! colorat în roșu. În final…

-Parole de Poète!

-Qu’est-ce que c’est?

-Ma parole!

Next Post

Previous Post

Leave a Reply

© 2021 Asociația Studenților Francofoni Iași

Theme by Anders Norén