Asociația Studenților Francofoni Iași

Episodul 1: Cazarea

Românii îmi spun Mihaela, dar aud asta din ce în ce mai rar. Deoarece am îndrăznit să fac un stagiu Erasmus în Franţa, voi fi pentru un semestru mai mult „Mikela”, „Miheila”, „Mihala”, sau francezii ştiu ce alte nume mai pot adăuga pe listă. Bine, stâlcirea numelui meu e doar un pretext pentru a mă adresa cititoului. Voi vrea, de fapt, să împărtăşesc experienţa mea de francofon venit în ţara mamă, cu bune şi cu rele.

Unul din lucrurile frapante pe care le-am întâlnit în Franţa a fost calmitatea cu care se desfăşoară viaţa şi modul în care orice lucru… dar chiar orice lucru este explicat! În fine, cu excepţia unor informaţii legate de documente, pe care, dacă nu le faci, poţi dormi în drum.

Cu mult timp în urmă, de când oamenii au stabilit regulile societăţii, şi-au construit locuinţe şi au dezvoltat tendinţa sistemului economic de a ciupi câte o sumă de bani din orice e posibil, a apărut şi s-a pus în practică noţiunea de asigurare. După problemele pe care acest cuvânt, prin însemnătatea lui, mi le-a cauzat, ar trebui scris cu litere mari, imprimat şi lipit pe fruntea fiecărui student Erasmus+ care va veni în Franţa la căminul unde locuiesc eu acum.

Ce s-a întâmplat, până la urmă? te-ai întreba, dacă ai citit atent. Ei bine, ca orice student Erasmus, a trebuit să mă cazez undeva. Demersurile pentru a obţine o cameră de cămin de 9 m carrés nu au părut foarte complicate din România. Câteva mail-uri, o semnătură şi să trimit fişa în format electronic. Când am ajuns, în Franţa, se schimbase puţin procedura. Trebuia, de data aceasta, să plătesc asigurarea pentru cameră. Aşa se face că, a doua zi după ce am ajuns în Franţa, m-am dus la cămin. Am tras, împins şi ridicat trolerul doar vreo 10 minute până la metrou, 3 minute până la autobuz şi alte 3 minute până la cămin. Eram atât de naivă când am ajuns, încât am crezut că pot veni, plăti cazarea pe două luni şi să mă duc în viitoarea mea cameră. Asta nu a mai fost la fel de simplu. Le monsieur simpatic de la recepţie m-a întâmpinat cu un zâmbet realmente francez şi cu un refuz la fel de real… spunându-mi că fără asigurare (nu conta că aveam să o plătesc în câteva zile) nu îmi poate da cheia. Simplu de înţeles: fără asigurare nu ai cheie. Totuşi, greu de acceptat.

Ce încerc eu să fac? Ca orice român descurcăreţ, pus în situaţii administrative limită, încep să explic că ar fi trebuit să îmi dea cameră imediat ce vin, că la alt cămin colega mea poate plăti asigurarea după câteva zile, că doamna de la facultate mi-a spus în dimineaţa aceleiaşi zile că pot merge să mă cazez fără nicio problemă, că, în fine, nu am unde să mă duc. Răspunsul acelaşi: da, e complicat, dar directorul interzice să se dea cheie cuiva înainte de a plăti asigurarea. Bun, se cere asigurare, plătesc asigurare! Nu sunt absurdă.

Şi unde pot plăti această asigurare? întreb eu din nou, nu foarte încrezător. Îmi răspunde că e un loc, undeva într-un centru comercial, că nu ştie exact cum să ajung la acel SMENO, dar că pot lua metroul şi apoi să întreb. A, da, şi să nu uit că am doar două ore la dispoziţie, pentru că el trebuie să plece la ora 16:00 (deşi în mail-ul de informare era trecut un program cu aproximativ 4 ore mai lung). Dar nu pot plăti online? La facultate mi s-a zis că pot plăti online!

Bineînţeles, ca să plăteşti online, ai nevoie de internet. Aşa ajung la un alt aspect care  îţi face şederea în Franţa relativ frustrantă, anume absenţa wi-fi-ului sau parolă la wi-fi în toate locurile în care te-ai putea gândi că te poţi conecta la internet. Spun politicos că nu am internet, iar domnul înţelege aluzia. Din păcate, are nevoie de calculator, care oricum nu funcţionează foarte bine, iar internet în cameră au doar cei care sunt deja cazaţi şi aşezaţi la camera lor. Puţin pierdută, încerc totuşi să acţionez repede. Îmi dau seama că nu am timp de pierdut. Două ore înseamnă foarte puţin atunci când nu ştii exact unde te duci, ce trebuie să faci şi de ce trebuie să faci acel lucru.

Aşadar, mă îndrept către autobuz, iar în el întâlnesc pe o fată care auzise tărăşenia prin care am trecut şi care trebuia, de asemenea, să îşi facă asigurare. Îmi spune că aş putea merge cu ea la bancă, pentru că ea acolo îşi face asigurarea. Buuun, e stabilit. Măcar aici am cu cine să merg. După câteva minute bune de stat la bancă, aflu că nu pot face asigurare fără cont francez şi nu pot face cont francez fără atestat de domiciliu de la cămin, în timp ce la cămin nu îmi poate da niciun document fără asigurare. E un cerc vicios. În cele din urmă, mă întorc la cămin, însă dau peste aceeaşi încăpăţânare. Salvarea mea vine la sfârşit când… NU, nu primesc camera, ci fata din autobuz mă lasă să dorm la ea, ea urmând să se întoarcă să doarmă la sora ei. Cam astfel se încheie a doua zi de stat în Franţa.

A doua zi merg la facultate să mă înscriu, unde îi explic doamnei şi problema cu căminul. Nici nu e nevoie să îi spun numele locului unde am fost repartizată, că exclamă vivace: Putain ! C’est R, n’est-ce pas ? Văzând-o atât de hotărâtă să se ia la harţă cu cei de acolo, încep să mă liniştesc. Nu are cum să mă trimită să dorm sub un pod! Într-adevăr, intuiţia nu m-a înşelat şi am reuşit să fac asigurarea online, fapt ce a durat maxim 10 minute, să o scot pe stick, să o imprim şi să o duc proaspăt ieşită din cuptor la cămin. De aici, totul s-a liniştit. Totul în privinţa cazării mele! Alte întâmplări, mici şi mari, au urmat şi vor urma.

20160909_200226

Din Franţa cu speranţă şi nerăbdare,

Mihaela RUSU

Next Post

Previous Post

Leave a Reply

© 2021 Asociația Studenților Francofoni Iași

Theme by Anders Norén