Asociația Studenților Francofoni Iași

Eliberarea de 2016 în stil barbar

A venit momentul să petrec trecerea în noul an chiar dacă nu eram cu familia. Nu eram aproape de familia mea din punct de vedere fizic! Mama mea a avut grijă să îmi adreseze interogatoriul de rigoare: Cu cine petreci?, Unde mergi? şi, omiţând, în mod surprinzător, Cu ce te îmbraci?, a întrebat şi despre simbolul sărbătorilor care se respectă: Ce faci de mâncare?.

Răspunsul pe care l-am dat mamei nu a mulţumit-o, iar ea nici nu ştie că, de fapt, nu planificasem nimic dinainte. Ştiam de mult timp că anul se va termina, dar nu mi-am pus serios problema CE MĂNÂNC. Probabil asta a fost din obişnuinţă, după câteva luni în care am gătit destul de spontan. La fel de spontan am mers şi la Lidl cu câteva ore înainte de marcantul miez al nopţii, de unde nu am cumpărat nici mai mult, nici mai puţin, decât o pungă de chipsuri, un bax cu iaurturi şi, din cauza nostalgiei Crăciunului, o plasă de clementine. Problema principală pe care a găsit-o mama în toată treaba asta a fost unde este carnea?. Tot ce cerusem a fost o detaliere despre cum se face salata orientală cu maioneză, însă am primit, în schimb, multe întrebări: de clarificare – Orientală?, de indignare – De Revelion?, Cartofi de Revelion?, apoi, după lămurire, resemnare şi probabil dezamăgire pentru unicul copil, care nu ştie să se descurce în viaţă, mi-a scris cum se prepară faimoasa salată. Puţin reticentă la sfârşit despre cum nu aş reuşi să fac singură maioneză fără ustensile, am asigurat-o că prietena mea ştie.

Cam asta a fost despre ospăţul din ajunul noului an. În afara mâncării, trebuie să avem în vedere şi distracţia. Atunci când ştii că la nivel de societate şi de istorie se întâmplă ceva marcant, trebuie să faci şi tu ceva marcant. Presiunea pentru aceasta devine şi mai mare atunci când auzi pe toţi oamenii din jurul tău că au planificat deja ceva. Nu contează că cel mai marcant lucru pe care îl putem face, aparent, este să bem. Presiunea socială tot există. La fel de intimidată de această idee precum câinele de lanţul de la gât, am decis că trebuie să fac ceva, mai ales că, fiind în altă ţară, teoretic măcar, m-aş fi putut bucura de un mod diferit de a petrece Revelionul. Am avut planuri multe. Voiam să vizitez un lac din apropiere în timpul zilei, să merg mai pe seară la un eveniment care semăna cu o petrecere normală şi să ajung la citadela oraşului pentru focul de artificii.

Din cauza unor defecţiuni produse de somn, căldura din cameră şi gândul că excursia la lac ar dura 3 ore, am tot amânat, până am decis să merg direct la serată. Deşi eu nu mi-am dat seama la început, ar trebui să menţionez, pentru cunoscătorii în domeniu, că începea la ora 18:00. Nu mi-am dat seama că orice chef care se respectă începe cel târziu la ora 20:00. Aşadar, oricât de mult mi-ar fi plăcut localul (je vous laisse découvrir), a trebuit să îl părăsesc.

Lille_entree_gare_st_sauveur

Am făcut o mică vizită prietenei mele la căminul ei, am citit câteva glume de sezon, cu Dan Negru… şi am hotărât că nu mai e vreme de stat acolo. Pur şi simplu ne plictiseam, aşa că ne-am întors la căminul meu. Cineva trebuia să facă salata aceea orientală, iar la sfârşit rămânea recompensa cu focul de artificii de la citadelă.

La cămin, salata şi maioneza au ieşit atât de bine (de aspect, cel puţin, sunt sigură), încât mamei i-a plăcut fotografia. Cu muzică bună, şi mâncarea iese bine. Cu aproape o oră înainte de miezul nopţii, după ce am primit urări de la petrecăreţii din viitor, ne-am motivat să plecăm şi noi înspre citadelă. De când am ieşit afară, am început să conştientizez că trecem într-un nou an, am resimţit că e cu adevărat iarnă, fapt de care nu mă convinsesem că există decât cu câteva zile înainte, iar drumul liniştit chiar mi-a permis să am un moment de introspecţie. Mă pierdusem puţin printre gânduri. Aveam noroc cu prietenii mei, cu care vorbeam despre cât de trist ar fi să cadă şi să spargă sticla, sau să fie o glumă povestea cu artificiile. Şi metroul a fost destul de liniştit, deşi parfumat de unii oameni, care avuseseră grijă să petreacă bine cu câteva ore mai devreme. Anticiparea forfotei a venit când s-au deschis uşile de la metrou, ca şi cum viscolul ar fi năpădit acolo: un freamăt de voci subţiri, râsete agitate şi tropot de tocuri mi-au înfundat urechile. Ca la orice fenomen care depăşeşte limita de zgomot suportată de urechile unui om normal şi gândindu-mă la ţara în care mă aflu, mi-am permis să mă panichez pentru câteva secunde. Apoi m-am uitat la ceas. Mai erau aproximativ 10 minute până la miezul nopţii! Fetele acelea fugeau către scările rulante de parcă ar fi vrut să prindă noul an, să îl prindă de mână şi să nu îi mai dea drumul. Din instict (acela prost care îţi spune să îi urmezi pe ceilalţi), am început şi noi să ne grăbim. Am început să fugim şi noi după 2017, bietul de el. M-am consolat apoi cu ideea că nu fugim după un simbol, ci ca să vedem la timp focul de artificii. Culmea, când am ajuns la suprafaţă, era din nou linişte. Am mers puţin către citadelă şi era chiar pustiu. Mă minunasem de calmitatea străzii. Încă 3 minute şi niciun zănatic. Bun, măcar artificiile. Am început să le aud şi chiar să le văd puţin, ascunse după o clădire. Urmându-le, am ajuns pe o stradă cu multe baruri, cafenele, patiserii şi toate celelalte localuri unde poţi merge dacă te simţi singur şi cu bani.

5

Până aici nimic marcant, însă la 00:00, mare vuiet. Deodată, toată calmitatea s-a transformat într-un nor de strigăte şi lumini. Poate că acasă aş fi auzit un chiuit prelung. Aici am auzit încontinuu Bonne année !, oamenii ieşeau ca de nicăieri pe stradă, săreau pe lângă maşini, îşi ondulau corpurile pe marginea trotuarului, se atârnau la ferestre şi încercau să atragă atenţia celorlalţi. Prietenii mei mi-au spus că e un gest de colectivitate. Mie nu mi-a plăcut. Încercam să îmi amintesc cum petrecusem în anii trecuţi şi nu găseam o mare diferenţă. Poate că era chiar la fel în unele locuri din România. În acel moment aş fi vrut să mă retrag în camera mea şi să vorbesc cu cineva despre marile evenimente din viaţă şi ceea ce contează cu adevărat. Voiam să scap de haosul acela, iar singurul semn al refulării mele penibile a fost să vărs paharul de vin, care mi-a mirosit mai oribil ca oricând până la acel moment. Am tot mers aşa, ascultând ça y est, 2017, comentând că oh, nu, de acum nu mai terminăm repede spunând anul, cu seize, ci trebuie să pronunţăm întregul dix-sept. Întorşi în staţia de autobuz, am putut cataloga nivelurile de beţie. Unii, mai ghinionişti, abia se mai ţineau pe picioare, alţii, din contră, prindeau energie din cauză/datorită alcoolului. De prietena mea eram semi-mândră. Se comporta onorabil pentru cineva trist, care băuse singur. Cât despre mine, urletele nu mă mai uimeau. Resimţeam mai degrabă frigul şi voiam să ajung acasă. Eram foarte sobră şi ascundeam asta în spatele durerii de măsea. Totuşi… în autobuz mi s-au dereglat câţiva neuroni şi am început să râd isteric, mai ales când mă uitam în jur şi când analizam cum prietena mea, care ne prezentase drept rusoaice, începuse să vorbească unor băieţi în franceză şi mie în română à la fois.

Când am coborât din autobuz, a trebuit să mai mergem vreo 20 de minute pe jos. Mă simţeam ca executând o pedeapsă. Era un fel de mică tortură, un fel de mahmureală, un fel de regret ca al fetelor după noaptea nunţii. Irosisem o noapte pe stradă. Acum, însă, cred că ştiu ce vreau să fac la sfârşit de 2017 şi început de 2018. Voi fi într-un loc liniştit. Nu singură, deoarece compania unei ucrainence şi a unui marocan au fost plăcute. M-a deranjat doar restul lumii, pentru că aş vrea să marcăm momentele din viaţa noastră într-un mod mai semnificativ.

A part ça, ça va.

de Mihaela RUSU

Next Post

Previous Post

Leave a Reply

© 2021 Asociația Studenților Francofoni Iași

Theme by Anders Norén