Asociația Studenților Francofoni Iași

Episodul 2: Păţania cu cheia

La câteva zile după păţania cu căminul, m-am liniştit şi m-am „aşezat la casa mea”… sau, în fine, camera mea. Eram foarte calmă şi îmi propusesem să nu mă gândesc prea mult la documentele pe care aveam să le fac mai departe. Pur şi simplu, lumea mea se mărginea la universul oamenilor ce lucrau de dimineaţa până seara, de luni până vineri (desigur, nu e cazul în Franţa), c’est-à-dire la explozia de fericire şi de iluzie a unui timp liber nelimitat în limitele sale: de vineri seara până luni dimineaţa.

Weekend-ul a fost foarte plăcut. Am vizitat centrul oraşului sâmbătă, am încercat o puternică bere roşie care îşi spune că c’est l’une moins forte, am văzut grădina zoologică şi am aflat câte ceva despre anumite locuri principale, despre care sunt nerăbdătoare să descopăr şi să scriu mai mult. A doua zi a fost la fel de plăcută. Am ieşit puţin din angoasa cu Ce mănânc? De unde cumpăr? Cum să dau 3 euro pe un sandwich? şi m-am lăsat ghidată prin aglomerata şi minunata piaţă de la Wazemmes, unde m-am simţit ca acasă. Nu doar că eram însoţită şi (tele)ghidată de două fete simpatice din România întâlnite aici, dar întreaga atmosferă de Allez, mademoiselle ! C’est pas cher ! şi tăria, la propriu şi la figurat, cu care auzeam strigându-se 1/2 euro bucata pentru unele lucruri pe care nici nu m-aş fi gândit vreodată că le voi găsi în ţara Turnului Eiffel, cel puţin nu la un loc – toată această atmosferă m-a făcut să mă simt printre ai mei.

Sună prea frumos ca să fie adevărat? Ei bine, aşa şi este! Imediat a sosit şi temuta zi de luni. Pentru mine, nu chiar ziua de luni mi-a dat fiori. Deşi am început săptămâna de cursuri intensive de franceză, am reuşit să mă adaptez destul de repede ritmului, stilului, oamenilor din 8 ţări diferite de a mea, împărţind cu mine acelaşi oxigen. Ei bine… asta pe timp de zi. Tot entuziasmul meu de până în ora 8 seara îmi consuma ceva energie şi mă moleşea după aceea. Astfel se face că, într-una din seri, pe miercuri-joi, a hotărât universul că eram prea fericită şi că nu mă mai alarmasem de multă vreme. Nu ştiu cum, dar am reuşit să pierd vremea ascultând muzică timp de aproximativ patru ore şi jumătate, de parcă aş fi fost în sesiune şi aş fi tras de timp, ca să nu învăţ.

Aşa se face că mă regăsesc în camera mea, e trecut de miezul nopţii, dar eu nu! – nu vreau să mă culc nici în ruptul capului, pentru că mai am de făcut o mică temă pentru cursul de franceză. Doar nu vreau să se ducă vorbă în Europa că românii nu îşi fac temele! Hotărând asta, îmi spun repede: Gata, nu mai pierd vremea. Mă duc la toaletă şi, când mă întorc, mă apuc de temă! Astfel, îmi iau hârtia igienică într-o mână (acesta este sistemul, pentru că toaletele nu sunt echipate cu acest obiect indispensabil), iar în cealaltă mână cheia. Ies pe coridor, încui uşa… de două ori! Doar mi s-a recomandat serios să închid uşa oriunde m-aş duce şi chiar pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Apoi, merg uşor pe hol şi deodată, nu îmi explic cum, scap cheia din mână, care alunecă într-un mod fenomenal de rapid pe jos, direct pe sub uşa unei camere de pe stânga, destul de departe de intrare.

Panic

Chiar şi în stropul de lumină de pe hol, sunt sigură că pe faţa mea s-ar putea vedea spaima. Spaima faţa de ce? Să bat la uşa posibilului somnoros care probabil doarme profund pentru că s-a culcat ca orice om care are grijă de sănătatea lui? Probabil că da. Îmi iau inima în dinţi imediat şi bat. Nimic. Nu se aude absolut nimic. Imediat mi se aprinde beculeţul: Nu se poate… nu e nimeni acolo! Nu pentru că nu ar fi suficient de mulţi studenţi în acest oraş, ci pentru că încă nu au venit toţi să se cazeze! Încep să mă panichez puţin. Mă aflu pe coridor, e aproape unu dimineaţa, camera mea e încuiată, iar cheia e într-o altă cameră, la fel de imposibil de descuiat, iar tot ce am în afara hainelor este hârtia igienică. Ce fac eu în această situaţie? Păi, doar nu stau cu mâinile în sân! Dacă e ceva ce am învăţat să fac în Franţa în orice situaţie în care mă simt pierdută, e să cer ajutor. Dar de la cine după miezul nopţii? Merg o uşă mai departe şi ascult ca un hoţ… poate aud puţin zgomot. Nu aş vrea, totuşi, să trezesc pe nimeni. Când aud prima suflare, nu mai stau pe gânduri. Bat la uşă şi îmi deschide o fată care se uită într-un mod destul de ciudat la mine. Încerc să îi explic ce s-a întâmplat şi până şi eu îmi dau seama că sună ciudat, dar n-am ce face! Pe deasupra, apare şi un mic blocaj lingvistic:

J’ai… jeté ma clé… mais je ne voulais pas ! Comment puis-je le dire en français ?

Tu parles anglais ?

Yeah! I dropped my key!!!

Ok, tu l’as fait tomber.

Ea mă întreabă cu ce mă poate ajuta, îmi spune că, dacă vreau, pot dormi la ea… eu îi spun că nu pot face asta, că nu mi-am făcut încă tema la franceză! În cele din urmă, mă gândesc că ar fi bine să încerc să recuperez cheia şi o întreb dacă are un cuţit (bună întrebare, Mihaela!). Împreună, ea cu telefonul, încercând să lumineze pe sub uşă, eu cu cuţitul, încercând să dau de cheie, ocupăm aproximativ jumătate din culoar. Aşa atragem atenţia băiatului de vis-à-vis, căruia îi explic pe scurt ce s-a întâmplat şi care ia şi el ceva, de data aceasta o hârtie de la o publicitate, să bage pe sub uşă, să dea de cheie. Probabil că părem foarte comici, stând în drum, dar mie îmi trece un alt gând prin minte: dacă nu e asta uşa sub care am scăpat cheia? Îmi îndepărtez, totuşi, îndoiala din minte. Băiatul îmi spune că e posibil să fie cineva la recepţie, iar eu îmi amintesc cum, cu o săptămână înainte, se închidea la ora 16. Mă duc la recepţie, iar acolo este, într-adevăr, lumina aprinsă. Cu toate acestea, nu e nimeni şi nimic care să îmi dea speranţă… cu excepţia unui număr de telefon. Între timp, fata şi băiatul vin şi sună la numărul acela, iar domnul de la recepţie îşi face apariţia, împreună cu alţi doi băieţi. Deja mă simt ca într-o arenă de circ. După ce explic moartea căprioarei încă o dată, domnul îmi spune că totul va fi bine. Fac puţin exerciţiu de gândire şi nişte calcule matematice ca să îi spun numărul camerei la care stau şi numărul camerei unde am scăpat cheia şi dânsul ia cheia de la camera goală. Ajunge acolo, deschide uşa… pentru câteva secunde nu vede cheia. Din nou mă gândesc: Ce-ar fi să fi greşit camera? Gândul îmi este spulberat de un Voilà, c’est là !

În sfârşit, mi-am recuperat cheia! Am mulţumit tuturor pentru ajutor şi m-am retras în cameră. Mi-am făcut tema într-un mod foarte conştiincios şi m-am putut culca… cu gândul că primul lucru pe care trebuie să îl cumpăr e un breloc.

img_1828

Din Franţa, cu speranţa de a face rost de breloc,

Mihaela RUSU

Next Post

Previous Post

Leave a Reply

© 2021 Asociația Studenților Francofoni Iași

Theme by Anders Norén