Asociația Studenților Francofoni Iași

Gânduri la 20 de 1 decembrie şi (aproape) 21 de 2 decembrie

Cam aşa aş descrie ziua de azi.

Despre ziua naţională a României am auzit vorbindu-se de când eram foarte mică. Era imposibil să nu fi auzit asta sau să nu fi resimţit nici măcar cea mai mică schimbare pe care 1 decembrie o face în orarul oamenilor, pentru că, până la urmă, e o zi liberă pentru români.

Aşa fac cei mai mulţi oameni cunoştinţă cu ziua în care se sărbătoreşte Unirea. Pe măsură ce cresc, însă, observă că există, totuşi, o cauză care a dus la această sărbătoare. Din acel moment, cu toţii află despre cum s-au unit teritoriile României actuale, plus câteva pierdute la puţin timp. Mulţi află, iar câţiva dintre ei devin interesaţi şi se documentează mai mult. După pasiune, coane Fănică!

Trebuie să mărturisesc că eu am fost întotdeauna undeva la mijloc. Niciodată nu am fost la curent cu TOT ceea ce se întâmplă în ţară, dar, de fiecare dată când am citit sau discutat despre diferite subiecte legate de ea, mi-a plăcut. Am simţit că fac parte dintr-o comunitate de oameni interesanţi. Cam aşa a fost România pentru mine, 20 de ani în România. Desigur, ca orice fiinţă mişcătoare, cu gândire semiraţională şi doruri ciudate, am început să devin mai sensibilă faţă de România… după ce am părăsit-o.

papanaşi

De fapt, ştiu. România… nu ai cum s-o părăseşti.  Doar am plecat puţin şi am lăsat-o să mă aştepte şi să se gândească şi la mine din când în când. Am crezut că nu îi voi duce dorul şi aşa a fost, în mare parte. Cert este că au existat momente când mi-a lipsit. Uneori, obosită, nu mai puteam face efortul de a vorbi o limbă care să necesite puţin efort. Aveam nevoie de confortul de a rosti cuvinte în limba română şi de a asculta pe stradă acelaşi grai la oameni. Oamenii de pe stradă sunt o sursă inepuizabilă de neprevăzut, de idei, de filosofie. Nu te poţi plictisi pe stradă. Te poţi plictisi doar în staţia de autobuz, când nimeni nu vorbeşte, până îi sună telefonul cuiva.

Aşa se întâmpla, deci. Aveam nevoie de confortul limbii române ca de îmbrăţişarea caldă a părinţilor mei. Cred că până şi oamenilor care fug din România li se face dor de limba aceasta, pe care aş numi-o latino-slavă în sinea mea, dar pe care aş prezenta-o ca limbă romanică, numai ca să afle şi Occidentul cam cum stau lucrurile cu noi.

magazin românesc

Apoi, după ce te mai obişnuieşti cu lucrurile noi, începi să simţi nevoia să împărtăşeşti ţara ta cu ceilalţi. Asta este ceva ce am găsit la mulţi români şi care mi-a dat şi mie încredere că se poate să îţi promovezi valorile. Nu pot să nu contrazic pe ceilalţi când fac referinţă la langue moldave, să nu împart cu străinii sarmale cu frunză de viţă şi mămăligă cu lapte, să nu îi caut pe Eugen Ionescu şi pe Matei Vişniec prin librării, să nu dau mai mult decât face pe un borş de la un magazin „românesc”, sau să nu visez la brânza de vacă făcută de bunica la ţară, în ţara brânzeturilor. Sunt atât de prinsă de România şi de limba română, încât, când calc pe piciorul cuiva în metrou din greşeală, nu spun întotdeauna pardon, ci şi scuzaţi-mă, sau ocupat la toaletă.

Ionescu

scriitor român

Chiar dacă mai trec zile de ale căror dată să nu fiu sigură, 1 decembrie s-a făcut întotdeauna remarcat pentru mine. Nu este doar ultima zi înainte ca al nostru calendar să arate că sunt mai bătrână cu un an. Anul acesta, în Franţa, nici măcar nu a fost zi liberă, dar România şi spiritele oamenilor unite trezesc în mine o conştiinţă de apartenenţă care se transformă în sentimente de melancolie. O melancolie bizară, ca şi cum nu aş fi întotdeauna ceea ce am devenit pe parcursul vieţii. Cu toate astea, voi fi întotdeauna româncă. Singura diferenţă poate fi faptul că pot deveni o româncă înconjurată de mai puţini români decât în trecut, dar înconjurată în acelaşi timp de oameni ce pot învăţa despre România!

20161128_234141

de Mihaela RUSU

Next Post

Previous Post

Leave a Reply

© 2021 Asociația Studenților Francofoni Iași

Theme by Anders Norén